«Je donnerais bien quelque chose pour savoir exactement pour qui ont ete reellement accomplies ces actions dont on proclame publiquement qu'elles ont ete accomplies pour la patrie»GEORG-CHRISTOPH LICHTENBERG
Una din primele manifestări de putere ale regimului comumist în România, a fost aceea de a revizui toate valorile noastre culturale și politice. Eroi sau poeţi socotiți până în 1945 drept fondatori ai României moderne, din comentarea acțiunilor şi operei cărora se hrăneau generaţii întregi de şcolari şi de intelectuali, au fost aruncaţi de pe soclu sau camuflaţi în ridicule fantasme socialiste. Iar din subsolul unei istorii, peste care timpul trecuse demult echitabilul sau burete, au fost scoase la iveală personagii ciudate şi adesea anonime din rândul cărora Caragiale îşi recolta pe vremuri personagii pentru comediile şi satirele lui realiste. Am putut asista astfel la transformarea lui Nicolae Bălcescu în «erou socialist» și la ridicarea Anei Ipătescu, isterică «pasionaria» a evenimentelor de la mijlocul veacului trecut, la rangul de precursoare decisivă a republicii lui Pătru Groza. Eminescu, urmând ritmul acestui satanic carnaval cultural, a devenit autorul unui «Împărat și Proletar», care a șters din opera marelui poet atât articolele politice care stăteau la baza ideologiei noastre naţionale, cât şi pcesiile pe care le murmuram odinioară, în pas cu desfășurarea pasionată a adolescenţei și a tinereţii noastre. Ştefan cel Mare, «atlet al lui Cristos», Mihai Viteazul, simbol al Europei creștine, Constantin Brâncoveanu, martir al credinței în fața Asiei păgâne, Brătienii, ziditori ai unităţii naţionale, Regii, în sfârşit, simboluri ale dorinței noastre de afirmare şi de libertate, au fost călcaţi în picioare de armăsarii culturii sovietice. Kișinevschi a luat locul lui Titu Maiorescu în fruntea vieţii noastre culturale, învățându-ne să alegem modele de gândire şi de inspiraţie într'un Răsărit care ne-a împroşcat întotdeauna cu tenebre și peste stepele căruia frunțile lui Cantemir și Milescu au încercat în van să aducă lumină.
Fără îndoială, criza românească dintre 1938 şi 1944 a pus în evidență multe deficienţe culturale şi mai ales politice. Însă nu e mai puţin adevărat că aceste deficienţe nu aveau nevoe de o înfrângere pentru a fi revizate și nici de prezența proconsulilor sovietici pe teritoriul României spre a fi reparate. Cum însă nimic nu e mai ireversibil decâi amănuntul istoric, e inutil să speculăm asupra celor ce s'ar fi putut întâmpla dacă... Mi se pare mai just să luăm ca punct de plecare catastrofa însăși, nu spre a o face să dispară din trecutul nostru, ca în desenele animate unde inundaţiile sau cutremurele pot fi anulate și lucrurile repuse în locul unde se găseau înainte prin simpla voinţă a unui şoarece atomic, şi spre a analiza cu sinceritate evenimente, personagii şi situaţii româneşti din care falsa noastră fericire din trecut ne învățase să facem zeități şi altare intangibile.
Dacă dezastrul a fost posibil, dacă faimoasa noastră putere de adaptabilitate la ritmul civilizaţiei și al progresului a putut fi tăiată din rădăcini, dacă după un veac de contact viu cu Occidentul am putut fi aruncaţi din nou în hrubele bolnave ale unui Răsărit din care, numai soarele ne-a venit cu prietenie, dacă, în sfârşit, am fost reintegraţi într'un spațiu spiritual, politic şi economic din care sperasem să fi scăpat pentru totdeauna, e foarte posibil ca toate acestea să se fi întâmplat nu numai din vina sau din voința altora, ci şi din vina noastră. E foarte posibil ca multe din monumentele în faţa cărora ne închinam cu un fel de respect didactic, câștigat pe băncile școalei şi ale vieţii românești, să fi fost roase de carii ascunse, pe care unii dintre cărturarii noştri le-au descoperit uneori cu groază, însă de ronțăitul sinistru al cărora mulți dintre conducătorii noștri politici nu au putut sau nu au voit să ţină seama.
Statul democratic românesc, clădit pe o Constituţie liberală ale cărei defecte Eminescu le-a semnalat de nenumărate ori, a înălţat în sufletele noastre mituri a căror veracitate evenimentele au avut grijă să o contrazică. Uluitoarea noastră putere de adaptabilitate la progresele occidentului, care constitue mitul major al istoriei noastre recente, poate da loc azi la aspre comentarii din partea acelora, mai ales, care plătesc în închisorile republicii populare încrederea lor nemărginită în forța ilustră a acestui mit. Si deasemeni pot surâde cu amărâciune cei care au crezut în mitul unei independenţe religioase românești, cu autocefalia căreea ne-a plăcut adesea să ne fălim și în care ne-am înverșunat să admirăm un fel de superbă replică a anglicanismutui protestant. A fost de ajuns o răsturnare de valori politice și de tratate, pentru ca tiara acestei şubrede autocefalii să se rostogolească în noroiu şi să ne reintegrăm între limitele unui Răsărit pravoslavnic, între care ne făcusem veacul cu pioasă şi cu falnică conștiinciozitate.
Între 1918 şi 1938 în special am avut timp suficient să verificăm valorile politice pe care fusese construit Statul românesc modern şi să tragem concluzii eficace din desfăşurarea vieţii noastre politice interne. Alegerile, ședințele Parlamentului, activitatea și capacitatea miniştrilor, mediul politic al României întregite, ale cărei defecte le vedeam cu ochii noştri de cetățeni indignaţi dar pasivi, ar fi fost destul spre a ne sili să ne aplecăm cu oarecare curiozitate asupra ideilor și asupra evenimentelor care făcuseră posibil acest spectacol, de tristă amintire azi. Însă Istoria ne luase în braţe și ne purtase adormitor prin victorii și satisfacţii — 1811, 1913, 1918 — ca să ne dea drumul din pragul unui paradis de glorii şi de galoane sclipitoare, în infernul în care ne sbatem de şapte ani. Am fost, în 1918, poporul cel mai alintat de sfârșitul războiului, naţiunea europeană cea mai răsplătită de ruleta păcii. Am intrat după aceea într'un fel de perioadă orgiastică din care ne-am desmeticit abia în acea faimoasă noapte de Iunie 1940, în care un neaşteptat ultimatum rusesc ne punea să alegem între răsboiu și cedarea Basarabiei. Eram atât de năuciţi, atât de siguri contam pe aviația noastră, pe tancurile pe care le vedeam defilând de 10 Mai, pe fortificațiile «inexpugnabile» care înconjurau Țara cu un zid de foc şi de oţel, încât am ales cea de a doua alternativă fără niciun fel de şovăire morală.
Este de ajuns să frunzărim literatura noastră dintre 1920 şi 1940 pentru a înţelege mai bine această epocă de orgie națională. Romanele acestor două decenii stau eternă mărturie de haosul sufletesc în care căzusem, de tragedia care se ascundea dincolo de râsetele banchetului politic: Rebreanu, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Mircea Eliade, oglindesc în opera lor tristeţea acestui crepuscul liberal în care ne agitam convinşi că istoria lumii s'a încheiat cu o victorie românească și că moştenirea ideologică a veacului al XIX-a, din care consumam cu frenezie, nu avea să se epuizeze niciodată. Eroii acestor romane, sinteze ale oamenilor care s-au sbuciumat între hotarele României Mari, sunt de două categorii: oamenii puri, veniți din spațiul virgin al satelor și târâți de şuvoiul vieţii orăşeneşti până'n pragul descompunerii şi al sinuciderii, — și politicienii impuri, reprezentanți viţioși şi cinici ai unor curente ideologice în plină putrefacție și ai unei societăți care-şi iscălea cu propria-i mână sentinţe de moarte. Personagiile femenine, când nu erau fecioare nevinovate copiate după modelele caduce ale unar vremi trecute, reflectau în unduioasa lor perversitate toate tarele unui timp în care virtutea şi decența nu mai erau decât vetuste piese de muzeu, (Roger Vercel, într'un abject și mediocru roman pentru midinete, «Le pere Trajan», folosește mediul românesc ai dupărăzboiului spre a pune în evidenţă decadența unei societăti îmbătate de viţiu şi total inconștientă de misiunea ei socială și spirituală.) Sinucidere, desfrâu, mizerie ascunsă cu grijă în spatele unor palate construite din traficuri ilegale, o țărănime cântărită cu urna electorală şi lăsată să putrezească în ingoranță și în sărăcie, o pletoră de funcţionari famelici si coruptibili. Cine îşi mai aduce aminte de «Dona Alba», de «Golanii», de Calea Victoriei, de «La Medeleni», de «Zilele şi nopţile unui student întârziat», de «Huliganii» şi de atâtea alte romane şi nuvele de o sfâşietoare şi alarmantă tristeţe, îşi poate uşor reîmprospăta imaginea unei vieţi românești din care dispăruse simţul echilibrului și al realităţii. Din care dispăruse mai ales contactul viu dintre politică şi ideologia politică, dintre acţiune şi idee.
În picioare, neatinse de viciu, reprezentând încă acele nepieritoare calităţi ale rasei, care înfruntaseră întotdeauna adversităţile şi le rezolvaseră cum putuseră mai bine, două categorii: Țărănimea şi Intelectualii. Prima, prea departe de frământarea ideologică a timpului, dincolo de liberalism, de socialism şi de toate derivatele lor moderne, spre a se putea lăsa corupta. Cealaltă, prea în miezul adevărat al lucrurilor spre a nu simţi în carne acizii devoratori. Între ele, o pătură orășenească sau burgheză, ignorând suveran ezistenţa celorlalte două, deţinând puterea prin forţa exterioară a lucrurilor și vinovată exclusivă a dezastrului de mai târziu.
De unde acest desechilibru? De unde această flagrantă contrazicere între miturile oficiale şi situația adevărată a Țării dintre sufletul conducătorilor şi marele suflet pur al celor conduşi?
Explicaţia nu e greu de găsit. Statul român a fost, dela mijlocul veacului trecut încoace, o haină de împrumut, aruncată în grabă peste umerii poporului, cârpită şi adăugită după 1918 pentru uzul noului mare trup al Țării. In această haină copiată la repezeală am înfruntat anii cei mai importanți ai istoriei noastre, clănţănind din dinţi, dar afirmând pretutindeni că ne e cald și bine. Momentul cel mai tragi-comic, în cadrul acestei ciudate şi penibile sforţări de a nu mai fi noi înşine, îl reprezintă fără îndoială Nicolae Titulescu, sinteză a unui veac întreg de adaptabilitate la situaţii care nu ne priveau direct și la maniere care erau elegante numai în spaţiul care le făcuse necesare și posibile. Nicolae Titulescu a fost ceea ce se numea la noi, cu un fel de mândrie simiescă, un occidental. Alecsandri l'ar fi numit bonjourist, fără să greşească. Titulescu a vrut, în ritm cu voinţa Ligii Naţiunilor și a Franţei, să ne aranjem prieteneşte cu Rusia. A vrut, consecvent aceluiaș ritm, să ne facă să credem că marele nostru inamic e Ungaria și că Rusia ne poate fi prietenă. Ne-a încadrat într'un sistem de alianţe slave, utile Franţei în acea epocă, ducând excesul de zel atât de departe, încât, prin 1929-31, elevii de liceu puteau lua lecţii gratuite de limba sârbă şi cehă, în cadrul unor ore suplimentare benevole. Mica Înţelegere, formaţie politică îndreptată impotriva unor duşmani închipuiţi sau nepericuloşi, s'a prăbuşit în clipa în care autenticitatea ei a fost pusă la încercare. (Ca și Inţelegerea Balcanică, din care poporul român a făcut parte din acelaş «entusiasm»; simple reflexe diplomatice a unor interese care nu aveau nimic de a face cu interesele României.)
În acest timp burghezia noastră strălucea cu aceleași raze ca și burghezia oscidentală. Bucureştenii consumau aceleași produse rafinate ca și Parizienii sau Londonezii. Vorbeam frantuzeşte mai bine decât Maseiezii. (Decenii la rând, limba franceză a fost la noi singura modalitate de a distinge o clasă de alta, singurul titlu de nobleță al unei aristocrații proaspete şi inconştiente care confunda blazonul cu facilitatea de a ingurgita poesiile lui Paul Geraldy și romanele lui Victor Marguerite. Artificiozitatea unei clase făcute iar nu născute, inventându-şi titluri inexistente pentru a putea domina cu conştiința împăcată.)
O prăpastie enormă s'a deschis astfel între conducători şi conduşi, transformați cu încetul în două lumi cu obiceiuri tot atât de distincte ca şi culturile cărora aparțineau. (Cultura franceză clasei conducătoare, cultura populară clasei conduse. Deosebirea e elocventă. Autenticitatea uneia în faţa palidei inexistențe a celeilalte. Originalitate contra copie. Interesant de urmărit procesul de apropiere dintre pătura intelectuală şi cultura populară, pe măsură ce clasa conducătoare şi «cultura» ei își evidenţiau incapacitatea şi ridiculul.) Mersul la vot cu jandarmul în urmă, redă plastic imaginea acestui conflict surd, a acestui joc în care mingea sbura între Bucureşti şi Paris sau Geneva, şi în care poporul nu lua parte nici măcar ca spectator.
E uşor a înțelege azi, prin prisma ultimelor evenimente, că felul cel mai eficace de a domina un popor este de a-i impune o ideologie politică străină. Liberalismul, ca şi comunismul, au practicat cu succes acest sistem. Parisul în Europa, Washingtonul în cele două Americi, Rusia în spaţiul care i-a căzut de curând sub ghiare, sugerează sau impun propriile lor ideologii pentru a stăpâni mai uşor popoare pe care un sistem original și specific, deci diferit de sistemul pretinsului stăpânitor, le-ar pune cu siguranță într'o poziţie de independenţă și de eventual ne-colaboraţionism. Cazul Spaniei și al Argentinei, în faţa puterilor occidentale, şi al Iugoslaviei, în fața Rusiei, constitue azi exemple clare. Noi am fost liberalizaţi ca să fim mai uşor mânuiţi, la stânga, la dreaptă, înainte, înapoi, după nevoile celui sau celor care ne inspirau şi ne manevrau. Dacă ieri burghezia a asuprit pe țăran, târându-l fără voia lui în stranii combinaţii politice și economice, azi muncitorimea asuprește pe burghez. Burghezia era calul troian al lumii liberale în România, azi muncitorimea e calul troian al comunismului moscovit. Sovromurile au luat locul societăţilor anonime cu capital străin şi echilibrul economic a fost imediat restabilit.
E interesant de observat că țărănimea a fost și este o pătură socială nefolosibilă. Azi, ca şi ieri, continuă să sufere vexaţiile unei pături suprapuse, artificial susţinută din afară. Activistul rusificat a luat locul boierului franţuzit. Diferenţa e sensibilă, însă e numai de nuanţă. Drama continuă, cu schimbări produse numai între cei de sus, adică între cei impuşi în fruntea treburilor Țării de variațiile barometrului internaţional. Mulţi intelectuali binevoitori se întrebau pe vremuri dece România Mare nu a fost mai puternică decât Vechiul Regat. Azi unii se vor fi întrebând dece R.P.R. nu e mai importantă decât R.P.U., R.P.P. sau R.P.B. Explicaţia este aceeaşi pentru toate formulele istoriei noastre maderne: am fost un instrument, delicat sau violent mânuit din afară. Oamenii noștri politici au camuflat cum au putut mai bine această stare de dependenţă, apărând cu dârzenie interesele românești atunci când era vorba de adevăraţi patrioţi, apărând propriile lor interese materiale atunci când era vorba de simpli agenţi mai mult sau mai puțin secreţi ai unor puteri străine. Nume, din ambele nuanţe, sunt prezente fără îndoială în mintea cetitorului celui mai puţin avitat. E inutil să plângem sau să blestemăm. Asta e realitatea şi nimic nu o poate schimba, în ceea ce privește trecutul.
Cât privește viitorul, el aparține fără îndoială acelei pături virgine care este Românimea: ţărănimea—singura realitate românească necompromisă şi, în fond, indestructibilă. In clipa în care cuvântul ei se va putea face auzit, vom începe a fi un mare popor şi vocea noastră va zgudui bolțile istoriei. Până atunci, căci acest moment e încă departe, să ne revizuim entuziasmele, să ne curățăm miturile de omizi şi orgoliile de putregaiuri, şi să învăţăm a pătrunde în istorie nu cu smerenia mironosită a romanticului palid de false evlavii și obsedat de ruine, ci cu hotărârea omului modern de a se desface, fără sentimentalisme, de ceea ce i-a dăunat, şi de a se lega de ceea ce l-a ajutat să ajungă, peste veacuri de becisnicii, în pragul lucid al clipei de față.
Vintilă HORIA
Material preluat din revista Destin, nr. 2 din 1951