(domnului C…, student, Cluj)
Văcăreşti, 31 ianuarie 1924
Frate,
Au trecut una câte una 115 zile de când ne ducem viaţa între zidurile înalte ale acestei închisori.
Când am venit întâi aici, era toamnă, era cald afară, soarele lucea încă puternic pe boltă, copacii erau îmbrăcaţi în haină verde, era viaţă… Acum e iarnă, e frig afară, soarele nostru – dus, cu steagurile în ţărână, înfrânte – oştile noastre, cu zdrenţuite, prăfuite haine, cu feţele bronzate, păstrând uşor pe buze şi pe frunte un visător, un dulce zâmbet.
Aşteaptă neamul s-aducem izbânda
Ne vor surâde laurii pe frunţi…
Târziu, în liniştit, tăcutul miez de noapte, la uşă cu zăvoare, la geamuri cu zăbrele, numai noi nu dormim. Sfioasă, cu faţa-i de Giocondă, pătrunde tremurând cu razele-i de gheaţă printre gratii, fecioară blândă, luna.
Tăcuţi suntem ca neagra noapte, tăcuţi ca sfânta lună şi ne gândim:
Pierduţi sunteţi pe Cris şi Mureş?
E moarte, e leşin, e somn?
În tabăra duşmană sărbătoresc demonic, sorbind cu aurite cupe şi ultima picătură de sânge, din istovit, uscatul, românescul nostru trup: triumfătorii! Sunt vipere cu cap de jidov, cu feţele însângerate şi pocite, rânjind ca lupii hămesiţi, cu dinţi de fiară, în ochii râzători purtând o diavolească perfidie. În palate strălucite, clădite cărămidă cu cărămidă din sudoare românească, păşind pe covoare de mătase, îmbrăcaţi în haine scumpe, sărbătoresc triumful, ridică osanale… E atâta lumină, atâta bucurie, atâta avuţie, atâta desfătare acolo…
Iar pentru tine, sărman român, care stai în stradă, flămând şi tremurând, şi priveşti nedumerit, pentru tine nu este loc în ţara aceasta.
Da! Da! Ridică osanale…
……………………………………………………………
„Adevărul” de vineri, 1 februarie 1924. Moţiune:
Se apropie în curând lichidarea completă a comitetului care a condus acţiunea ajutorării refugiaţilor de la 1919-1924 şi recapitulând rezultatele, acest comitet constată că în nici o ţară unde evreii refugiaţi s-au adăpostit, ei n-au întâlnit din partea guvernelor centrale un astfel de tratament uman şi o astfel de răbdare şi ospitalitate ca din partea guvernului central al României Mari.
Şi iată de ce Comitetul central ucrainian din Basarabia socoteşte ca o plăcută datorie de-a exprima, în numele nenorociţilor refugiaţi, Guvernului Central adânca lor mulţumire, care va rămâne pentru vecie în inima poporului evreu, faţă de un astfel de ajutor dat în momente aşa de critice ale istoriei sale.
Pentru conformitate:
Dr, I. Bernstem-Cogan
Secretar, I. Sanielevici
……………………………………………………………
Iar dacă te vei trezi din somn, române care dormi şi vei cumpăra de la chioşcar ziarul „Universul” cu data de 1 februarie 1924, vei putea citi:
La redacţia noastră s-a prezentat un student român, T. Silion, pentru a da o notiţă prin care caută un loc de chelner.
Silion este un nume vechi şi cunoscut din fosta boierime moldovenească de pe vremuri.
Prin urmare, după un an de luptă, care ne este rezultatul, colegi studenţi? Jidovimea cântând osanale Guvernului Central, şi mulţumindu-i pentru un astfel de tratament şi pentru o astfel de ospitalitate pe care evreii n-au întâlnit-o în nici o ţară, aşadar mulţumind Guvernului Central al României Mari pentru sprijinul pe care acesta l-a dat jidovimii în lupta de cucerire a pământului românesc, în lupta pentru dezmoştenirea noastră, începută la 1919 şi terminată la 1924 cu anunţarea apropiatei biruinţe desăvârşite.
Pe de altă parte, tu, student român, urmaş al vechii, vitezei noastre boierimi, după un an de luptă îndârjită, în care ţi-ai pierdut şi ce brumă mai aveai în ţara aceasta, tu caută-ţi loc de chelner pe undeva ca să nu mori de foame, tu cerşeşte milă la străini, să te primească slugă la ei, în ţara ta!…
Dureroase sunt nopţile acestea lungi, când gândurile ne împresoară! Zdrobite sunt puterile noastre. Ziduri ne înconjoară! Dar sufletul nostru veghează… Noi spadă n-am încins de mult, dar braţul nostru cere… Noapte bună, noapte bună, dragi armate studenţeşti… Sufletul nostru veghează! Noi aşteptăm oştire nouă, mai mândră, mai vitează, să îmbrace ostăşească haină, s-apuce în mâna de oţel o spadă albă.
Noi îi vedem în gândul nostru, cu cuşma pe-o ureche, purtând pe ei cămaşa albă şi coborând în cete, furtunatic, din creştet de munte, din mijloc de codru dezmoşteniţii!…
Ei poartă în piept străbuna vitejie, în ochi priviri de vultur, pe feţele pământii o rază de lumină.
Pământul scump şi drag va fi din nou al nostru! Oraşele furate vor fi din nou ale noastre! Copiii noştri vor avea de acuma şi pâine şi onoare şi dreptate în ţara lor!
Pe dânşii îi aşteptăm. Cu dânşii vom porni, răzbunători, înainte! Atunci veţi auzi în noapte glasul sufletului nostru strigând alarma:
Sculaţi, să nu muriţi ca mâni!
La arme, la arme,
La arme, fraţi români!
Corneliu Zelea Codreanu